Aş dori să încep acest eseu cu o parte dintr-un articol de ziar local, al cărui titlu mi-a captovat toată atenţia : Recunoştiinţă uitată. "Se împlinesc în aceste zile 15 ani de la declanşarea revoluţiei române care a transformat din temelii societatea românească, antrenând-o pe un drum nou, în concordanţă cu cerinţele dezvoltării moderne pe calea democraţiei. Este regretabil faptul că o serie de falsificatori ai evenimentelor nu recunosc revoluţia, îi diminuează importanţa sau chiar o neagă. Pentru ei nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat, căutând să impună ideea că după 22 dec 89 a urmat tot un regim comunist, că s-au schimbat vechii conducători comunişti cu alţii. Este un lucru cât se poate de fals şi de periculos în acelaşi timp. Este fals pentru că victoria revoluţiei a dus la un alt tip de orânduire, fundamental diferită de cea care a fost. Este periculos pentru că aceşti pseudo-istorici sau analişti caută să nege importanţa schimbărilor care au avut loc în 15 ani." În acest prim "capitol" al acestui articol, sunt total de acord cu autorul, deoarece şi potrivit dicţionarului, Revoluţia este o schimbare radicală şi bruscă, paşnică sau violentă, transformare radicală a unei societăţi sau a unui domeniu, care constă în sfărâmarea vechilor relaţii de producţie noi, corespunzătoare nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie, precum şi în trecerea puterii de stat din mâinile vechii clase dominante în mâinile unei noi clase progresiste. Deci, potrivit acestei definiţii, ceea ce s-a întâmplat în dec '89 în România, reprezintă o revoluţie, şi încă una violentă, deoarece s-a soldat cu moartea unor oameni. Cel mai interesant însă a fost sfârşitul articolului, destul de emoţionant: "Este bine ca şi cei care pe plan politic s-au împlinit sau cei care şi-au constituit firme prospere, toţi cei care beneficiază de libertatea câştigată în zilele lui decembrie de acum 15 ani, să-şi amintească că libertatea noastră, bunăstrea şi bogăţia unora a fost plătită cu sânge nevinovat, prin eroismul celor care au stat pe baricade până la doborârea completă a regimului ceauşist, încurajându-se cu sintagma: "Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!" Este trist că în aceste zile, care ar trebui să cinstească revoluţia şi pe eroii ei, sunt teatrul unor dispute politice pentru reîmpărţirea puterii, încât cei care ar trebui să organizeze ample manifestări de cinstire au uitat de eroii şi participanţii revoluţiei române. Au uitat că fiecare suntem ceea ce suntem datorită Victoriei revoluţiei, victorie plătită cu sânge. Cum pot fi caracterizaţi cei ce nu-şi cinstesc eroii? Sunt oameni de nimic, pe care istoria îi elimină, al căror nume trenuie dat uitării, ca al grecului care a arătat perşilor trecătoarea de la Termopile. România actuală, succesele sale pe plan intern şi internaţional, sunt clădite pe vitejia şi eroismul celor răpunşi de gloanţe acum 15 ani. Să nu uităm acest lucru!" Acest sfârşit de articol m-a cam pus pe gânduri, după ce am realizat că într-adevăr, din păcate, sunt mulţi "oameni de nimic", care nu conştietizează de faptul că modul în care ei trăiesc azi, se datorează unor eroi, curajului acestor persoane care au murit cu speranţa ca poporului român să-i fie mai bine.
În data de 21 dec. 2004, dimineaţa am depus o coroană împreună cu clasa pentru eroii revoluţiei de la 1989 la monumentul numit Crucea Martirilor. Seara am urmărit singurul program tv la care se vorbea despre Revoluţie şi arătau momente de atunci. Această zi, a fost o zi obişnuită pentru foarte multă lume, puţini îşi mai aminteau momentele din aceeaşi dată din 1989... Aş dori să fac o întoarcere în timp în anul 1989. După părerea mea, mulţi oameni simţeau deja cum comunismul se prăbuşeşte, simţeau că nu va mai rezista mult(în sufletul lor doreau asta) şi aşteptau schimbarea. Alţi oameni însă, gândeau contrar. De exemplu, un mare poet, întrebat într-un interviu "Ce va face dacă, într-o bună zi Ceauşescu ar dispare?, acesta a răspuns:" Aşa ceva este imposibil. Nu poate dispare deoarece Domnia Sa este nemuritor."
Ultima carte pe care am citit-o se numeşte "Întrebătorul din Agora", scrisă de ziaristul Emil Şimăndan. Subiectul cărţii a fost revoluţia de la Arad din 1989.
Municipiul Arad, situat în vestul ţării la circa 50 de km de Timişoara, a fost cel de-al 2-lea mare oraş din România, reşedinţă de judeţ, care s-a ridicat împotriva dictaturii comuniste în decembrie 1989.
Vestea izbucnirii revoluţiei de la Timişoara, în 16.12.1989, a ajuns rapid la cunoştiinţa arădenilor. Ştirile circulau cu repeziciune. Manifestările de solidaritate cu acţiunile timişorenilor au pus amploare. Înscrisurile anticeauşiste pe pereţi şi pe garduri au devenit mai frecvente, iar îndepărtarea lor cu sârguinţă de securişti şi miliţieni provoca huiduielile trecătorilor. Acţiunea a început la întreprinderea de orologerie industrială, unde dimineaţa, la orele 07.00, o parte din tinerii muncitori au refuzat începerea lucrului. În frunte cu Onofrei Dănilă, grupul de manifestanţi a părăsit fabrica, cântând "Deşteaptă-te Române!" cu intenţia de a se deplasa la Comitetul Judeţean de Partid. Pe traseu au intrat în deprinderile aflate în drum, chemând salariaţii să li se alăture: Uzinele de strunguri, UTA, Uzinele de vagoane, Combinatul de prelucrare a lemnului, gara CFR, Tricoul Roşu. Lucrătorii au ieşit încolonaţi din întreprinderi şi s-au îndreptat spre centrul oraşului. La intersecţia B-dul Republicii cu strada Crişan şi în zona Bisericii Roşii şi Palatului pompierilor, dispozitivul de militari, format în grabă, a încercat printr-o rafală de foc de avertisment să-i oprească pe manifestanţi, dar fără succesc. La sosirea în piaţa din faţa Comitetului Judeţean de Partid, numărul manifestanţilor se ridica la câteva mii. În jurul clădirii era deja instalat un cordon de apărare, format din militari în faţă, cu arme şi baionete, în poziţie de luptă, iar în spatele lor erau luptătorii din G.P., miliţieni şi trupele de securitate, pompieri şi 28 de blindate(TAB-uri). Manifestanţii s-au oprit la mijlocul pieţei pe aliniamentul liniei de tramvai, strigând lozinci anticeauşiste. Liderii manifestanţilor, printre care Onofrei Dănilă, Crişan Mircea, Dima Traian, Jiva Maria, Timar Traian şi alţii cu banderole la braţ, au reuşit să menţină ordinea, să evite orice acţiune violentă iar în faţa Băncii Naţionale făceau acelaşi lucru Mircea Ardelean şi Ion Boticiu, îndepărtând oamenii turbulenţi care consumaseră băuturi alcoolice. De fapt, se striga tot timpul "Fără violenţă!" S-a dus o masă şi o scară de zugravi, pe care, rând pe rând, s-au urcat liderii celor din piaţă şi au ţinut scurte cuvântări. A apărut şi actorul Valentin Voicilă, care a devenit apoi conducătorul revoluţionarilor. S-au făcut dese apeluri militarilor să nu tragă, s-au spus rugăciuni, s-a cântat "Deşteaptă-te române!", se scandau lozinci anticeauşiste. S-au adus apoi cearceafuri de la Maternitate, pe care s-au scris lozinci şi s-au prins pe pereţii clădirilor din piaţă : "Ceauşescu cine eşti - Un escroc din Scorneşti", "Jos cismarul!", "Timişoara!" Din drapelele tricolore s-a decupat stema RSR. Locuitorii din zonă au adus pâine şi apă militarilor, se striga: "Armata e cu noi!", "Ceauşescu judecat pentru sângele vărsat!", "Jos dictatura!", "Jos comunismul!", "Noi suntem poporul!", etc. Pe lângă aceste detalii, această carte mai cuprindea nişte interviuri şi articole scrise de revoluţionari. M-a impresionat fiecare interviu şi articol citit. În special m-a impresionat domnul Gheorghe Drăgan, care a spus la un moment dat:" În data de 4 noiembrie 1989, la nivel mondial a fost o zi de post şi de rugăciune pentru România. Iar la 40 de zile a căzut regimul comunist al lui Ceauşescu! La 40 de zile a căzut sistemul! Deci, unitatea în rugăciune la Dumnezeu, pentru România, a fost ascultată în decembrie '89 de către Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu dărâmă imperiile, nu le dărâmă oamenii! Dar Dumnezeu lucrează prin oameni. Aşa a căzut sistemul comunist din România în '89. Dar, din păcate, un lucru foarte dureros pentru naţiunea noastră este faptul că s-a luat viaţa soţilor Ceauşescu. Viaţa unui om o poate lua numai Dumnezeu. Un om nu are voie să ia viaţa altui om, cum s-a întâmplat la executarea cuplului Ceauşescu la Târgovişte, la 25 dec. 1989. Toate lucrurile trebuie să se întâmple pe calea dialogului." Şi eu sunte de aceeaşi părere cu dl Drăgan, aceşti oameni, soţii Ceauşescu, deşi au făcut atât de multe greşeli, atât de mult rău, trebuia să nu fie omorâţi, mai ales în Sfânta zi a Crăciunului.
Foarte mult mi-a plăcut articolul dlui prof. Cristian Moisescu, care a spus că nu vrea să facă referire decât la un singur amănunt intitulat de către dânsul : păsărelele. Dl Moisescu obişnuia să meargă aproape în fiecare duminică, începând din anii '80, "de când viaţa în România devenea insuportabilă", în Piaţa de porumbei de lângă vechiul Turn de apă al Aradului, de unde cumpăra câteva păsărele, se întorcea acasă la fetiţele sale, de unde mergeau în parcul de lângă Mureş unde fetele dădeau drumul păsărilor. Într-o duminică însă, în 17 dec 1989, după ce a ajuns în piaţă, un singur om avea 5 păsărele într-o colivie. "Mi-am spus: aceasta este România, iar păsărelele suntem noi, cei încătuşaţ"."De data aceasta, nu m-am mai dus acasă la fetiţele mele, ci m-am îndreptat spre sediul Securităţii de pe strada Vârful cu Dor, şi acolo am eliberat rând pe rând păsărelele, punându-mi în gândo dorinţă : aceea ca poporul român să fie liber! M-am întors acasă cu bucuria unui lucru împlinit. În acea dimineaţă, un bun prieten mi-a telefonat spunându-mi cu vocea sugrumată de emoţie că la Timişoara a început revoluţia!" M-a impresionat foarte mult această "acţiune" cu păsărelele a dlui Moisescu. Dânsul a dat dovadă de multă credinţă în Dumnezeu, sperând că va avea loc o schimbare în România.
Nu aş putea încheia acest eseu fără a scrie şi ceva despre dl Valentin Voicilă, unul dintre liderii revoluţiei arădene. Dl Voicilă de cum a ajuns în Piaţa Republicii s-a făcut remarcat. A început să ceară oamenilor să se aşeze în ordine văzând că de o parte era armata şi miliţia, iar de o parte demonstranţii. Trebuia făcut un echilbru între cele 2 forţe. A întrebat un militar dacă vor trage în demonstranţi, iar acesta i-a răspuns că dacă nu vor fi provocaţi, nu o vor face. După ce s-a adus un microfon în piaţă, dl Voicilă a vorbit mulţimii, având o voce puternică şi ştiind să se facă auzit. Mi-a plăcut când dl Voicilă a declarat pentru interviu:"Au apărut 3 preoţi, care au ţinut o slujbă religioasă. Întocmai cum am făcut în timpul nopţii, oamenii au îngenuncheat şi au rostit "Tatăl nostru". Era absolut extraordinar să vezi 100.000 de oameni în genunchi rostind "Tatăl nostru!" Era o imagine urişă! Biserica era alături de noi! Tot timpul se striga : "Timişoara! Timişoara!", "Dumnezeu este cu noi!". Lozincile erau urmate de momente de tăcere, de linişte, de reculegere pentru Timişoara. Parcă nu mai existau cei 60 de km de la Arad şi până la Timişoara! Cele 2 oraşe făcuseră un corp comun de luptă împotriva dictaturii ceauşiste!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu